Munte si Radioamatorism

          Se facea ca tocmai am terminat aproape o saptamana de munca undeva langa Dunare, in jud. Mehedinti. Cu multumire in suflet pentru treaba bine facuta, deja ne gandeam ce vom face in week-end, si cum ne vom fructifica mai bine saptamana libera ce urma. Discutii diverse, iar printre ele se strecoara si gandul meu… in wk voi fi prin Ceahlau, iar mai departe ma voi duce prin Fagaras.
” – Bine, bine, dar asa te odihnesti tu dupa o saptamana de munca, instalat antene, tras fider, cocotat la 200m pe pilon… te odihnesti mergand pe munte?!” intreba nedumerit un coleg. Raspund scurt: “Da”. Planul deja era configurat, ce a urmat nu mai conteaza. Intamparea a fost ca in acel wk, sa mearga in Ceahlau si Ionut, Otilia si Catalin (ce voia sa-si testeze noul cort). Ma alatur grupului, mai ales ca target-ul nostru era un wk pe munte pentru relaxare.
             Sambata, 3 octombrie. Ne imbarcam toti 4 in microbuzul ce ne duce spre Durau. Drum plictisitor pentru mine, mai ales ca in ultima perioada am facut acest traseu pana prin Tg. Neamt de multe ori, asa ca somn de voie. Prin Pascani in pauza din autogara, cu ochii in lacrimi dupa o cafea, reusesc sa ma trezesc mai bine.
In sfarsit, ajungem si in Durau, unde ne platim intrarea in parc si alegem traseul cu CR pe la Cascada Duruitoarea, si mai departe pana la Dochia. Vremea nu parea prea buna cu noi, cer de toamna, plumburiu, mai mai sa curga. Intram pe traseu, si intre timp ajungem 2 familii de “iubitori ai naturii in wk”. Multe impresii din partea celor ce-si spun capii familiilor, ba ca ar vrea sa-i ajutam sa mearga, ba sa le dam betele de trekking. In fine, oarecum mergem impreuna pana in Poiana Viezuri, unde le explicam ca dupa ce se vor intoarce de la cascada, sa mearga pe la cabana Fantanele pe TG, e pacat daca tot faci o iesire… sa nu incluzi cat mai mult traseu. Plecam mai departe si in curand ajungem la cascada. Un moment de respiro, fotografii… deja credeam ca “urmaritorii” nostri au renuntat. Ne-am inselat, in primul moment au venit un grup de liceeni intr-o mica excursie si apoi “prietenii” nostri. Ne salutam reciproc si urcam spre platou, lasand in urma tipetele adolescentilor, actele lor de vitejie in a se urca pe nustiu care bolovan si completa iresponsabilitate a profesorilor insotitori. Nu stiam atunci ca asta va fi… inceputul.
Cum spuneam, ne departam incet si sigur de agitatia lumeasca, simtim padurea, muntele, tot mai mult. Chiar daca era ceata, culorile de toamna ne incanta ochii. Undeva aproape de iesirea din padure, langa o banca, un scurt popas intr-o liniste deplina. Doamne, ce fericire! Iesiti pe platou, in apropiere de Piatra Lacrimata, muntele tine cu noi si incepe sa ne arate fata lui primitoare, prima ce iese dintre nori fiind Toaca. Superb!
Ajungem si la Dochia. De fapt ajung ultimul, am ramas cat mai in urma sa ma bucur de ceea ce vad. Cand sa intram, Ionut ne avertizase: “e dezastru inauntru! multa lume, pustani cu clasele, si profesori insotitori inconstienti (cum aveam sa constat mai tarziu).  Intram, stam la o masa, la un momentdat un grup imens pleaca. Ehe… era prea frumos sa fie adevarat. De fapt au plecat cei ce nu aveau cazare :). Grupul meu se hotaraste sa se duca la Camera Patrata din Ceahlau, eu mai lenes aleg sa raman in sala de mese, ramasesera cativa oameni de munte… ce erau si ei in trecere.
Spre seara, dupa ce partenerii de tura revin,  locul celor multi si inconstienti este luat de cateva grupuri ce sunt iubitori de munte. Surprinzator, se canta la chitara, se spun glume, o atmosfera de vis, cum nu am vazut pana acum la Dochia. Dar, ce e frumos, dureaza putin. Vine o dobitoaca de profesoara… “stiti copii vor sa faca o discoteca”. Ne uitam mirati de tupeul tampit. Ii zic frumos, Doamna, o educatie montana nu se face cu discoteci, ci aici cu noi, la cantece de munte, la povestirile celor ce strabat si alti munti… Dar nu, se pare ca am vorbit la pereti (cred ca si peretii intelegeau mai bine). Altii, mai glumeti, au zis ca da, sunt de acord sa se faca “discoteca” dar pe muzica noastra, pe muzica chitarii.  E rau, e rau cand intr-o lume unde banul are un cuvant de spus, nu ai sanse de castig. V-ati prins, “tanti profa” s-a plans la cabanier si ce a urmat, va inchipuiti voi. Si noi, ca am luat rucsacii si am plecat in camping. Mai are rost sa spun ca se auzea Guitza tocmai din corturi? sau ca ieseau copchii astia si zbierau ca disperatii? Nu sunt violent, am zis… da-i la deaq,  si ne-am vazut de ale noastre, mai ales ca in camping mai era un cuplu din Bacau si am socializat si cu ei pe tema asta si altele.
           Dupa un somn dulce, unde din cand in cand mai scoteam capul afara sa privesc cum luna plina iese si reintra printre nori, cum lumina se juca frumos… vine si ziua de duminica, 4 oct.  Parca inainte de a pleca in tura Ionut imi zicea ca e tura de relaxare. Ok, atunci somn cat cuprinde :D. Dupa ce ne saturam, ne strangem echipamentul si luam masa in cabana. Facem planuri pe unde sa ne retragem spre casa. Cum vremea e superba in aceasta zi, soare si mult cer albastru, ramane in picioare ruta pe BR pana in poiana de sub ocolasul mare, urmand ca coborarea sa o facem pe Jgheabul Armenilor. Se mai lipesc de noi un alt cuplu ce urcasera cu o zi inainte prin Lutu Rosu (PA+BA) si desi ei intentionau sa coboare pe unde au venit, i-am convins sa faca traseul pe BR prin poiana maicilor. Mergem impreuna pana in poiana de sub ocolas,  ei continua pe BR si noi incepem sa coboram pe Armeni. Se vede treaba ca am ratat intrarea cea buna, sau la un momentdat am deviat aiurea si ne-am trezit pe o brana fara posibilitatea de a mai cobora. Cum coarda nu aveam la noi, am hotarat sa ne intoarcem, nu e asa de placut sa cobori cu rucsaci mari in spate. Ne reluam si noi traseul pe  BR. Desi bantuisem c-am 2 ore pe jgheabul Armenilor, i-am ajuns pe cei doi de care ne despartisem undeva imediat dupa ce am traversat paraul Maicilor. Impreuna ajungem la Izvorul Muntelui, iar de aici fiecare la destinatia finala.

—

            A inceput o noua saptamana, libera de data aceasta. Aveam de gand sa plec in Fagaras, dar nu prea am gasit parteneri. Cei locali, fie nu au avut liber asa cum am avut eu, fie “e prea departe si…”. Am incercat si cu altii din alte zone ale tarii, dar se pare ca momentul nu a fost unul bun. Dupa doua tentative de a pleca singur pe munte (parca ceva ma retinea in Iasi) ma suna Claudiu.
“- Salut, ce faci? nu ai plecat nicaieri? Titus face o iesire in Ceahlau pe ceva trasee nemarcate. Se pleaca in seara asta, maine prin Ceahlau si seara fiecare la casa lui. Vii?
-DA!”
Apoi… cum sa ratez o iesire cu Titus? Multe vad, multe invat! Cum eram prin oras, ajung imediat acasa si consult meteorologul de pe net. Vremea pentru a doua zi, joi, era dementiala! Deci… pe cai ca se filmeaza.
         Facem echipa, eu cu Claudiu plecam cu trenul pana in Pascani, de acolo ne preea Titus, si mai departe dupa cum aveam sa aflam, in Piatra Neamt merge si Paul cu noi. Mai frumos nici ca se poate!
Plecam pe la 16 si ceva din Iasi, nu mai conteaza ca am gresit trenul si ne-am suit in altul… sau ca am iesit la ocazie sa ajungem la timp in Pascani… important e ca ieseam pe munte. Din Iasi si pana in Piatra Neamt a tot plouat. Abia in apropiere de Girov s-a mai oprit ploaia si am vazut (si captat foto) un apus de o rara frumusete. Cand ajungem (pe intuneric) in Izvorul Muntelui ploaia e demult oprita, apar stelele, semn ca vremea e exact cum a fost prezisa. Ne echipam si plecam. Punct Albastru urmat de Banda Albastra, pana la Rachitis. De aici am intrat in padure, cautand un loc bun de nani nani, dar si cu priveliste buna spre rasaritul de dimineata.  Am avut parte de o noapte dementiala: fara vant, senin, puzderie de stele, luna plina (in descrestere usoara), aer curat, si somn pe masura. Dimineata ne-am trezit sa vedem cum rasare soarele, ce nu a intarziat sa se ridice de sub marea de nori ce acoperea Izvorul Muntelui, lacul de acumulare si imprejurimile. Fenomenal! De la culori timizi de rosu, incet incet se trece la galben. Zada incepe sa straluceasca, parca copacii erau poleiti cu aur! Ne facem “curaj” si parasim locul de odihna, si incepem “explorarea” zonelor mai putin cunoscute ale Ceahlaului. Intram pe Brana Acelor Caprei, tinta noastra fiind Acele Caprei. Locuri de o rara frumusete, intr-o lumina de vis. Nu ratam nici o polita, cat de mica ar fi ea, privelistea deasupra abruptului fiind de neimaginat. Sub noi, un covor multicolor. Ceahlaul in haine de toamna ne imbata simturile vizuale. Pur si simplu ne bucuram ca niste copii.  Incet, incet, ne revenim la cele normale, si continuam traseul pe poteci de animale pe langa pereti inalti, mangaiem copacii de aur si ciudatele forme de conglomerat ale peretilor.
Ajungem si la Acele Caprei. Sub noi, Fundul Ghedeonului se asterne la picioarele noastre. Undeva deasupra Pietrei Late din Ghedeon inca se mai vede luna. Suntem scaldati de razele calde ale soarelui. E bine si frumos, ma pun jos si cad in visare. Viata in sine, e si complexa dar si simpla. E ciudat cum noi oamenii, in marea majoritate a timpului preferam sa alegem varianta complexa. In fine, ma trezesc la realitate. Cum inca mai e timp, decidem sa urcam putin spre Cremenis pentru a vedea Acele Caprei si de sus. Fara cuvinte. Nu ma mai satur de privit, nu ma mai satur sa-mi relaxez urechile cu linistea padurii…
Totusi, avem un dusman. E Timpul. Nu ne lasa prea mult in visare si dupa o palma zdravana ne readuce cu picioarele pe pamant. Avem totusi de coborat spre Fundul Ghedeonului, si de acolo spre Izv. Muntelui. Coboram pe un jgheab, iar de acolo pe o brana pe sub Acele Caprei, traseul nostru incheindu-se la crucea lui Paul. Iar ne luam la harta cu Timpul, si cum am mai castigat ceva timp pretios, mergem pana la Zaruri, bucati imense de piatra ce inchid “traficul” pe jgheabul Ursilor. Natura ne ofera si privelistea unui tap ce fluiera nelinistit spre noi. Nu stie ca suntem pasnici, si ne bucuram ca l-am intalnit.
Inca o batalie cu Timpul, de data aceasta pierduta de noi. E momentul cand ne retragem la masina. Luam cu noi amintiri, imagini… Avem sufletul incarcat, cum se zice in popor, putem muri impacati 🙂  Inca o tura fenomenala se termina, muntele tot acolo ramane, iar atunci cand va voi sa ne primeasca, o va face cu placere. Astazi ne-a primit si ne-a aratat o parte din tainele lui.  Suntem bucurosi.

Fotografii din tura, pe site, in curand. Pana atunci, imagini puteti vedea in filmuletul “Un Altfel de Ceahlau” , film disponibil in sectiunea video – http://senty.ro/munte/video/video-ceahlau.html

Da, totul e precum titlul o spune. Dar, sa derulam materialul.

Povestea incepe in vremuri de demult, cand acum 2 ani un prieten radioamator si alpinist din TM, mi-a propus sa merg cu el pe Mont Blanc. La acea vreme am renuntat cu parere de rau, nu eram pregatit nici cu echipamentul, nici cu tehnica… In anul urmator, mi-am propus din nou sa ajung pe cel mai inalt varf din Europa de vest, insa nu am avut cu cine sa fac echipa. Intamplarea a facut ca sa dau de Mihai (din Bucuresti) ce tocmai fusese in Austria pe Grossglockner, si intentiona ca in anul urmator sa urce pe Mont Blanc. Tinem legatura pe aceasta tema, iar in preajma plecarii, desi s-au anuntat mai multi doritori, constant am ramas numai Mihai, Gabi si subsemnatul. Gabi se alaturase pe ultima suta de metri, eu si cu Gabi facand 80% din creasta Fagarasului… anul trecut, deci ne cunosteam. Cu Mihai nu ma cunosteam, si nu stiam nimic unul de celalalt, de conditia fizica a fiecaruia, de cunostintele noastre, etc etc.

      Vine si ziua plecarii, 14 august 2009, pentru mine un drum ceva mai lung intrucat plecarea propriuzisa era din Bucuresti, pe la amiaza. Nimic deosebit pana in Arad, unde am facut prima escala de noapte, doar monotonia drumurilor din Romania.

      A doua zi, sambata, ne trezim tarziu (daca somnul e dulce…) si plecam spre Nadlac, urmand ca  in aceeasi zi sa traversam Ungaria, cu intentia clara de a campa pe undeva prin apropiere de Viena. Pana in apropiere de Budapesta, nu m-a impresionat cu nimic Ungaria , dupa cum citisem si intr-un jurnal al unui amic, Gabriel din P. Neamt. Abia dupa, “se mai schimba peisajul” in ceva mai deosebit.  Dupa  vre-o 6 ore trecem in Austria. Din start, e alta lume fata de ce stiam eu (eu care pana acum nu am depasit granitele tarii). In fine, gonim pe autostrada spre Viena, unde prin apropiere ar fi trebuit sa gasim un camping ceva. Marea problema e (in Austria si cam in toata Europa de vest)  ca la ei campingurile se inchid undeva in jurul orei 20, la unele se incuie pana si poarta la intrare  – pana dimineata nu ai cum sa intri sau sa iesi. Abia la jumatatea drumului intre Viena si Innsbruck am gasit un camping, evident inchis, dar la ora cand am ajuns noi (undeva pe la 3 dimineata) avea poarta deschisa. Am intrat, ne-am pus corturile si a doua zi am platit. Conditiile din camping, si in general din toate campingurile din vest sunt net superioare fata de ce avem noi. Daca pana aici am mers prin intuneric si nu prea am vazut mare lucru, odata cu ivirea zorilor si dupa ce ne-am trezit am avut parte de o priveliste de vis a zonei. Undeva aproape de amiaza ne punem in miscare cu urmatoarea escala… Italia.

Dupa un timp mai mult petrecut prin Italia, luni dupa amiaza ne pornim spre Chamonix. Datorita faptului ca am plecat destul de tarziu am ajuns pe inserate si am intrat puternic in noapte pe valea Aosta si nu ne-am permis sa vedem mare lucru din acea zona. Abia la intoarcere ne-am razbunat si ne-am clatit ochii cu ce se putea vedea de pe acolo. Ajungem tarziu in Chamonix, cautam mult timp un camping, deh, aceeasi poveste cu ora de inchidere. Norocul nostru e ca aici nu sunt porti si bariere :)). La fel ne instalam intr-unul si platim dimineata. La  fel aceeasi poveste ca si in campingul din Austria, dimineata cascam ochii la tot ceea ce ne inconjoara, doar noaptea nu vezi mare lucru.

    Marti, 18 august. Ma trezesc de dimineata, nu am somn. Trag de somnorosi sa se trezeasca. In final reusim sa ne urnim, ne miscam pentru incaput spre Chamonix sa mai facem ceva cumparaturi. Eu unu vreau sa-mi iau o cagula (ce aveam, am pierdut-o. O declar nula!) si ceva batoane si geluri energizante si ceva de papa acolo sus. Cumparaturile facute, nu ne mai ramane decat sa ne indreptam spre Les Houches de unde urcam cu cabina pana la aproximativ 1700m altitudine la Bellevue. Pret tichet dus – intors 12,9 euro. De aici luam trenuletul cu cremaliera o statie pana la Nid d’Aigle, aproximativ 2400m. Pret bilet tur-retur 14,5 euro. De aici si pana sus, transport la picior. Aveam rezervare la refugiul Tete Rousse, iar asta nu ne face sa grabim pasul, mergem intr-un ritm lejer. In urcus trecem si pe langa o “baraca forestiera” undeva la 2700m (deja pentru mine insemna trecerea pragului de 2544m) iar de aici traseul face puternic dreapta si se indreapta spre Tete Rousse, iar mult in fata (si sus) se vede refugiul Gouter. Impresionant! Traseul pana la Tete Rousses e fara probleme, multi bolovani si mult praf. Odata cu apunerea soarelui suntem si noi ajunsi la destinatia zilei  – Tete Rousse. Ne cazam, mancam si cum stiam ca a doua zi vom urca numai pana la ref. Gouter, pe la 10 seara ne ducem la somn. Somn linistit si placut (mai putin pt. Gabi ce se resimte din cauza altitudinii) pana in jurul orei 2 cand se da startul plecarii pentru Mont Blanc. Dupa ce foiala din camera ia sfarsit, iarasi o perioada de calm, pana undeva in jurul orei 4, 4.30 cand unii se intorc de sus, si mai pupa cateva ore de somn.

      19 august. Ne trezim (cel putin eu) in jurul orei 8.30, singuri in camera. Deh, cum la noi ziua de azi e scurta, numai pana la Gouter, iar lenevin si ne codim. Lasam o parte din echipament in vestiarul de la refugiu, si in jurul amiezii plecam spre Gouter. Urcam pe un ghetar murdar pana in apropierea unei muchii, iar de aici ne trezim fata in fata cu Grand Culoar. Cand sa ne pregatim de traversare se porneste o alunecare de pietre.  Pe partea cealalta a culuarului, pe muchie, toti alpinistii de urca sau coboara ne semnalizeaza caderea de pietre. Spectacolul odata incheiat traversam culuarul, urcusul mai greoi abia acum incepe.E greu pentru cei mai putin obisnuiti cu efortul, cu stanca. Intalnim numeroase echipe ce coboara, cam jumatate dintre ele legati in coarda. Nu am inteles rostul legarii in coarda in acele portiuni, pe poteca clara, iar in portiunile mai dificile existand cabluri pentru asigurare. Concluzia… un moft. La plecarea de la Tete Rousse, mi-am pus hamul si toate cele necesare pe el, pe traseu realizand ca nu era necesar. Totusi, daca tot l-am pus, intr-o ancora ce tinea un cablu am zis sa ma odihnesc si eu putin… in ham :)). Portiunea finala e un urcus aproape vertical, mai solicitant dar si mai frumos.  Aproape de refugiu am inceput sa ma enervez putin din cauza unora ce abia urcau, altii coborand asigurati cu zelb si miscanduse foarte greoi. Iar nu inteleg rostul, desi panta e destul de accentuata, urcusul si coborasul e identic cu cel al unei scari. Mofturi peste mofturi, si poate si impresii de “alpinisti”. Cea  mai tare faza a fost cu unul ce faacea descatarare cu fata la stanca pe poteca inclinata la 40 de grade! Frateeee, daca nu te tin muschii si balamalele, stai acasa!

In final ajungem si la Gouter. Mai lenevim pe afara, iar spre seara ne cautam un loc prin sala de mese. Nu aveam rezervare facuta, iar daca nu ai loc in camere, poti cumpara pentru 22 euro o masa pe care sa dormi, in sala de mese. Unii din cei multi ce erau si nu aveau locuri si-au cumparat privilegiul de a dormi pe mese, noi ceilalti, tot in sala de mese, pe jos, altii pe sub mese, scaune, unii pe scari, impresia cand toti s-au bagat la somn a fost ca sunt la finele unei mari petreceri unde toti sunt rupti de beti si dorm pe unde apuca. Nostima imaginea. Prea mult somn nu am apucat in aceste conditii, foieli peste foieli, picioare date in cap altora, cireasa de pe tort fiind sforaitul unuia ce semana fix cu un urs. In final,…

       Joi, 20 august 2009, undeva in jurul orei 1.30 un italian rupe “somnul” si incepe sa se echipeze. Dupa el o echipa poloneza, noi, si startul era dat. Ne echipam si noi, luam in rucsac numai ceva apa, si energizante, lasam restul de echipament in grija lui Gabi ce  decide ca nu poate sa urce din cauza altitudinii. Cei drept nici a doua zi nu se simtea prea bine. Ma chinui sa manac ceva dar nu reusesc. Cu greu imping cu degetul o felie de salam si un triunghi de branza topita, si iesim afara, in spatele refugiului, la ghetar sa ne punem coltarii si sa ne legam in coarda. Undeva in jurul orei 2.30 plecam spre varf. Iesiti pe creasta de deasupra refugiului, in fata noastra se vede printr-o imensa serpentina de luminite, marea de oameni ce plecase sa atinga varful mult dorit. Ne inscriem si noi in cursa pentru Mont Blanc. Legati in coarda unii urca, altii…coboara. (“Teoria” legarii in coarda e pentru a te asigura si a asigura partenerul/partenerii cu care mergi spre varf. Majoritatea erau corect legati, altii folosind noduri ce nu trebuiau folosite, dar ce m-a frapat a fost sa-i vad pe doi legati in coarda… la 2m unul de altul. Ma uitam si ma intrebam, oare pentru ce s-au legat asa? poate sa nu se piarda, caci in caz de unul cade, il trage si pe celalalt fara ca cel ce a ramas in picioare sa aiba timp sa actioneze in vre-un fel! Amatorism … mortal!) Mirati ne intrebam daca au ajuns deja, dar suntem lamuriti de cei ce coboara ca sunt nevoiti sa renunte din cauza raului de altitudine. De cand am plecat, m-am temut de efectul lipsei de oxigen la aceasta altitudine. Gandeam ca daca nu voi putea urca, asta e, renunt,  ramane pe alta data. Un bun alpinist e in primul rand un alpinist in viata. Slava Domnului, noi nu avem nimic, urcam mai departe . In prima faza ajungem pe Dome du Gouter, undeva la 4200m. De aici in jurul orei 5….5.30 suntem la ultimul refugiu intalnit in traseu, refugiul Vallot. Intram aici sa-mi mai pun un polar pe mine caci mi se facuse frig. In refugiu unii dormeau, altii incercau sa-si revina din cauza raului de altitudine. Aici dam si peste 4 romani ce au stat noaptea in refugiu. Undeva in jurul orei 6,  cand si soarede da sa rasara pornim mai departe. Deja se lumineaza, avem alta perspectiva asupra traseului. Urcam cand in serpentine scurte, cand traversam cateva portiuni de creasta expuse, vremea superba ne da sanse de reusita. La ora 9 si 15 minute suntem pe varf, pe Mont Blanc, la 4810m. Doi dintre romanii intalniti la Vallot sunt deja acolo, in scurt timp apar si ceilalti doi. Facem poze pe varf, ne felicitam, incercam sa sunam pe cei apropiati, unii reusesc, altii nu. O vreme exceptionala, vedem Matterhorn-ul maret in zare. Un vis se sfarseste, altul incepe! Pe varf aglomeratie mare, la fel si la urcus, mai ales pe portiunea cea mai expusa, creasta Les Bosses. Stam cam jumatate de ora pe varf, ba chiar facem poze si cu o echipa din Slovacia.

Odata ce ai ajuns sus, mai trebuie sa si cobori. Se stie ca majoritatea accidentelor se petrec la coborare de pe munte. Coborarea este mai periculoasa, mai grea decat urcusul. La coborare esti sub efectul euforic al “cuceririi” varfului, esti mai relaxat, esti mai obosit, de aici si cele mai multe accidente, unele tragice. Noi suntem precauti, si pana ce nu ajungem la Vallot nu ne relaxam deloc.  La Vallot facem o mica pauza, mai dau jos un polar de pe mine, si coboram in saua dintre Vallot si Dome du Gouter.  Ne relaxam si noi, ne dezlegam din coarda, mai avem de coborat de la Dome du Gouter pana la ref. Gouter. Totusi si in aceste conditii coboram cu atentie, cu o luna inainte un roman a murit iar altul a fost grav ranit la coborare de pe Dome du Gouter. In final, pe la 12.30 ajungem la Gouter, destul de obositi din cauza ultimei parti a traseului; zapada incepea sa semene cu faina si ingreuna considerabil  la mers. Obositi cum eram, dar si datorita faptului ca nu ne grabea nimic, am hotarat sa ramanem in noaptea respectiva la refugiu, urmand ca vineri sa coboram de pe munte. Gabi nu prea era de acord, dar s-a supus majoritatii, deh ea era odihnita si destul de plictisita de stat pe acolo 😀

    21 august, vineri. In jurul orei 9 plecam de la Gouter, prima escala facand-o la Tete Rousse pentru a ne lua si restul de echipament. Portiunea Gouter – Tete Rousse o facem cu grija, vrem sa ajungem in siguranta jos, sa nu ne inecam ca tiganul la mal. In final, undeva in jurul orei 13 ajungem la statia trenuletului, iar aici cum mai avem de asteptat vre-o 2 ore pana sa vina trenul, ne relaxam si din cand in cand admiram avalansele pe ghetarul Bionnassay. Tura noastra ia sfarsit cu adevarat abia dupa ce am ajuns in Les Houche, iar jos la statia telecabinei, pentru 3 euro am facut dush si ne simteam din nou oameni dupa aproape o saptamana pe munte 😀 Urmeaza un drum lung si obositor spre casa.

Aceasta este tura noastra pe Mont Blanc, tura unde un vis se termina iar altul incepe…
Fotografii din tura gasiti la http://www.senty.ro/munte/mont_blanc/MontBlanc/index.html.

         Demult, anul trecut, am incercat si Ceahlaul, pe nemarcate. In principiu a iesit, dar nu a iesit exact ce ne-am propus initial, adica Jgheabul Armenilor (vezi postul “Hai (hui) pe munte… in Ceahlau”). Intre timp am mai avut iesiri in “Olimpul Moldovei” , dar acum de curand, rasfoind fotografii de demult, ceva ma “framanta” si lansez pe grupul de discutii HPM un remember cu privire la o posibila reeditare a turei anterioare. Reactia nu se lasa mult asteptata, dar completarile cele mai exacte vin din partea lui Titus. In consecinta se stabileste o noua tura prin jgheab, de data aceasta avand-ul ca cunoscator al zonei pe Titus. Dupa mai multe schimburi de E-mail-uri….

        Vine si ziua de 13 iunie. Plecam dupa amiaza din Iasi, Claudiu, Ionut si  subsemnatul pana in Pascani unde ne asteapta Titus si doamna Lucia. De aici plecam impreuna spre Izvorul Muntelui. Prima zi, nimic deosebit, doar stabilirea camparii si o mica “excursie” pana la “Turnul lui Butu si Ana”.
        A doua zi, duminica 14 iunie. Dupa ce unii dintre noi se trezesc la 5 dimineata ca nu mai au somn, iar altii incearca sa “vaneze” rasaritul de soare, plecam pe traseu in jurul orei 7.30….8.00 (cu toate ca initial stabilisem sa plecam undeva pe la 9). O zi superba ni se arata de dimineata, si plecam voiosi spre Poiana Maicilor, iar de aici spre intrarea in Jgheabul Armenilor. Daca in tura precedenta am ales sa intram pe firul apei, acum am venit undeva pe curba de nivel pana in apropierea intrarii in jgheab. Eu aveam in memorie acele locuri din tura precedenta, si eram f curios sa vad unde ajung, unde e intrarea (ce o ratasem). Ajunsi in jhgeabul format de paraul Maicilor, recunosc zona, deja acum sunt mai “luminat”. Privesc cu readucere aminte a frumoaselor si salbaticelor locuri, Claudiu filmeaza si face poze (el si cu Ionut erau la prima intalnire cu zona respectiva). De aici, mergem iar cand pe curba de nivel, cand in urcus, sa intalnim jgheabul mult cautat. C-am in 10..20 minute ajungem si la jgheab, chiar sub Polita lui Calistru.  De aici nu e decat de urcat. Cand mergi pentru prima data, ai toate sansele sa ratezi intrarea spre Polita lui Calistru sau spre Brana de Sus de sub Ocolasul Mic. Suntem norocosi ca avem un indrumator ce cu bucurie ne arata minunatele locuri ascunse ale Ceahlaului, descoperim si noi la randul nostru ce de mult visam, descoperim un altfel de Ceahlau.
       Dupa aceasta “escapada” de pe traseul jgheabului, ne continuam urcusul, iar in apropierea iesirii din jgheab alegem o alta iesire, mult mai spectaculoasa, pe fete inierbate si pante aproape verticale, direct “spre afinis”. Pentru noi, aici jgheabul se termina. Un moment de leneveala la soare, si pentru ca suntem “in grafic”  alegem sa coboram pe alt jgheab – Jgheabul lui Marcoci, nu inainte de a admira imprejurimile de pe Tronurile Zeilor. Coborare frumoasa pana in poiana Stanile, de aici pe traseul turistic pasii ne poarta pana la corturi (nu inainte de a vedea si doua urme proaspete de ursache), iar de aici coborare spre Izvorul Muntelui, respectiv spre casa.

     In concluzie, o tura de o zi , o tura scurta, dar incarcata de atatea locuri noi si frumoase. Poze din tura gasiti pe www.senty.ro/munte/ceahlau/UnaltfeldeCeahlau/index.html  fotografii realizate de Titus si Claudiu.

      Da, ne apropiem cu pasi repezi de sarbatorile de iarna. Suntem undeva pe 20 decembrie si dupa aproape o luna de la aventura din Suhard, pornim din nou pe Ceahlau.  Sambata dimineata plecam 3 din Iasi, respectiv “eu” Mihai si Ionut, urmand ca in Bicaz sa-l recuperam si pe Tudor. Ajunsi la Izvorul Muntelui, dupa ceva “barfe” cu ranger-ul urcam pe clasicul traseu BR prin Poiana Maicilor pana la cabana Dochia. Exista zapada… putina – vre-o 5 cm jos, dar odata ajunsi in poiana Maicilor nivelul nivo creste. Un scurt popas in padure, pentru ca in poiana bate vantul cu putere, apoi continuam urcusul pe serpentinele ce duc spre Claile lui Miron. Tudor profita de ocazie sa-si “boteze” pioletul, asa ca schimba “obositele” bete de trekking cu proaspatul piolet. Pe traseu mai sunt ceva portiuni si cu gheata, ce-mi dau idei sa-mi pun coltarii. Totusi acest lucru-l fac abia in dreptul clailor. Este ceva zapada si aici, se poate urca fara probleme (doar Ionut a urcat) dar noi ceilalti preferam pt mai multa siguranta sa ne punem coltarii. Urcam incet si sigur, baietii cu pioletul se mai joaca si de-a dreptul.. si in gluma le sugerez daca nu vor sa faca o alunecare si o oprire cu pioletul :)).
     In sfarsit ajungem si la bancuta de sub Ocolasul Mare unde facem o mica pauza de masa si hidratare.. si foto.. si.. si am plecat mai departe :)). Initial ne batea un gand sa urcam pe Ocolasul Mare, dar vizibilitatea zero ne spulbera ideile marete. Cel putin pentru mine, numai sa urc de dragul palmaresului si fara sa vad nimic in jur, ma c-am lasa rece.
In continuare mergem pe clasicul traseu spre camping si de aici la cabana. Ne cazam la camera de 4 locuri, iar prima invatatura in decembrie e sa nu deschizi usa de la baie!!! Inghetarea conductelor a facut ca locul sa-ti mute nasul. Dupa asa isprava, sigilam locul si punem (verbal) tablite cu avertizarile de rigoare: “Atentie, zona puternic contaminata!”.  Coboram in sala de mese si incepem sa ne facem de cap, adica sa “racolam” noi prieteni. Planul ne iese si la masa noastra vine Dorin si Catalin, si inca doi ieseni. Treptat mai vin si altii si “sezatoarea” se mareste.. si continua pana mult in noapte. Se intampla ceva straniu cu populatia, mai ales la acele ore tarzii din noapte, cand unul cate unul, zicand ca se duce in camera sa ia ceva anume… nu se mai intorc. Ramanand aproape singur, deslusesc misterul cand imi vad colegii aterizati prin paturi in cele mai diverse si misterioase pozitii. Le urmez exemplul si pana dimineata nimic deosebit.. poate viscolul de afara ce mai sufla si nu voia sa ne lase o vizibilitate mai buna.
     Zi de sarbautoare, pardon.. sarbatoare.. duminica 21 dec. Dimineata, capu-i greu, dau cu mana pe sub perna, oare unde-i…  …. sunt franturi din versurile lui Stratan, cele cu “m-am nascut de ziua mea” si inca o piesa celebra dupa betie :)) . “Vitejii” se trezesc mai de dimineata cu gand de Ocolas. Le urez drum bun si zile senine .. si ma intorc pe partea cealalta. Mai tarziu aveam sa aflu ca au avut numai drum bun.. de intoarcere :)) Era o vizibilitate de nu vedeai nimic si au ratat “intrarea” spre varf. Dupa ce se intorc si expeditionarii nostri, ne pregatim de plecare. Oscilam daca sa coboram pe clasicul BR pe la Fantanele sau sa coboram pe la cascada Duruitoarea (marcaj CR). Ultima varianta are succes, Ionut si Tudor pleaca prin Jgheabul cu Hotar in Izv. Muntelui impreuna cu alti amici ce au acelasi drum, eu cu Mihai, impreuna cu Dorin, Sebastian si varul lui coboram pe la cascada Duruitoarea. Traseu fain, fara probleme (fata de ce se zice) cu conditia sa fii echipat corespunzator. In portiunea mai dificila si mai periculoasa punem coltarii si ii ajutam si pe ceilalti parteneri sa coboare in siguranta. De la cascada, continuam pe un traseu CA prost intretinut, de parca ar vrea sa se desfiinteze. Bine ca noi il stim, si cu cat il stiu mai putini cu atat zona e mai putin populata si poluata. Ajungem deasupra partiei de schi din Durau, unde populatia (majoritar adolescentina) se uita mai cu uimire la noi, aparuti “de sus”. Din Durau bagam “turbo” pana la Poiana Largului unde-l lasam pe Dorin sa prinda o alta legatura, iar noi ne continuam traseul spre Iasi, cu satisfactia unei ture frumoase.

Concluzia… “Hai pe Munte”!