• 05 Dec 2008 /  munte 257 views

    Urmatoarea actiune organizata a grupului, se coace la sedintele ordinare de la terasa Lord din Iasi. Ideea apartine lui Mihai. Eu nu-s genul cu multe propuneri, merg oriunde pe munte, de placere si pentru munte. Nu stau sa planific ture marunte. Asta nu inseamna ca plec/plecam cu capu’n nori. Si la sedinta de joi se are in vedere o iesire in Ceahlau, si anume pe jgheabul Armenilor. Nimeni dintre noi nu mai fusese pe acolo. Suntem de acord, incepe documentarea si pregatirile necesare. Cine merge? Multi. Ionutz & Ana, Mihai si subsemnatul plecam sambata dimineata din Iasi. In Izvorul Muntelui aveau sa se alature grupului Alex & Elena, si Nicu.

    27 septembrie 2008. Pe la 6 fara ceva ajung in autogara. Uitasem ca Mihai facuse rezervari la cursa de 6.30 iar eu traiam cu impresia ca autobuzul e la 6. Soferul se pregatea de plecare si desi nu eram trecuti in lista lui de rezervari (lucru ciudat pt mine), il sunt pe Mihai si-l accelerez putin. Dupa ce apare, ma lumineaza despre cum stau lucrurile. Cand aproape sa plece “cursa” apare si Ionut cu Ana. Pana aici echipa e completa. Drum frumos cu glume si somn, in Roman lingem cate o “bruneta” (cafea) sa ne trezim la realitate: bruneteii locali pusesera ochii pe hainele si incaltamintea noastra! “Oau… da ci shiuboti buniiii aiiiiii…. …. …. si jiaca-i di firma!” Mai sa fie, imi zic, astia au si cunostinte despre vibram, mammut, gore-tex si alte “specialitati”. O intindem repede de acolo si ajungem in Piatra Neamt unde ne asteapta Silviu, el fiind la prima iesire cu noi. Facem cunostinta, alimentam cu nimicuri (batoane, rulade si alte lichide) de la magazinul din autogara si cand sa trecem strada spre locul de unde pleaca microbuzele spre bicaz suntem pescuiti de un rechin ce-l convingem sa ne duca pana in Izvorul Muntelui.

    Zburam ca gandul si ajungem in Izvor. Aici ne asteapta Alex, Elena si Nicu. Ne salutam, si trecem la actiune dupa putina informare la punctul de trecere al frontierei – pardon… al barierei.

    Incepem urcusul pe langa paraul Maicilor, la inceput tinem poteca cu marcaj BR ce urca prin Poiana Maicilor, urmand ca la un momentdat noi sa continuam traseul pe jgheabul Armenilor pana pe platoul de sub Ocolasul Mare. Traseu fara probleme pana cand poteca se desparte de obiectivul nostru, noi urcand in continuare pe langa paraul Maicilor. Urcusul pe aici nu-i chiar asa de placut (pentru unii), mai ales ca intalnesti copaci cazuti, vegetatie abundenta, rocile sunt c-am instabile. Ionut se specializeaza intr-un nou sport montan: coboratul cu… placa de piatra. Dupa aproape o ora, o ora si jumatate, incepe sa se contureze in fata ochilor nostri si obiectivul turei – jgheabul Armenilor. Ajungem la intrarea in jgheab, si dupa o pauza de rehidratare, inspectie a zonei… si tinand cont ca avem si ceva bagaje c-am grele, plus stanca umeda iar unii nu cu prea multa experienta pe asa zone, hotaram sa mergem pe curba de nivel spre jgheabul Clailor iar de aici sa intram pe poteca cu marcaj BR. “Exloram” o zona superba, totusi pe acea valea am mai intalnit si pet-uri, si pungi de plastic, si resturi de imbracaminte. Nu cred ca sunt lasate de persoane ce au urcat pe acolo..  ci de cei ce au trecut pe sus.. pe poteca clasica si au lasat mizerie in urma lor. Muntele se curata singur, greu, dar se curatza. Asa, apele duc in vale resturile omului certat cu respectul fata de natura.

    Dupa aproximativ 20… 30 min de mers pe curba de nivel ajungem in valea de sub Claile lui Miron. Suntem inca in padure si urcam, o vale destul de larga, dar pe masura ce ne apropiem de clai, ea se ingusteaza, ramane un canion cat sa treaca un om. Stanca umeda si friabila ne pun muschii la un mai mare consum de energie. Punctul culminant e o saritoare c-am la 50m de clai (in aval de acestea), unde cu ceva emotii reusim sa o ocolim prin stanga. De aici urcam direct in poteca marcata din apropiere, mai departe e traseu clasic de drumetie. Trecem pe langa Claile lui Miron, ajungem in poiana de sub Ocolasul Mare si la masutza din apropiere ne pregatim de pranz ;). Pe platou copacii au o nuanta de argintiu amestecata cu verdele coniferelor. E fain. De aici, prin padure, aproape pe curba de nivel pana in camping-ul de langa cabana unde instalam corturile. Ionut, Ana si Silviu decid sa doarma in cabana. Noi ceilalti… in natura 😀 Dupa ce ne instalam tabara ne ducem si la cabana unde “dezertorii” deja infuleca felul doi. Trecem si noi in actiune, dupa ce facem o comanda de ceai (adica o apa fiarta, ca nu mai e ceaiul cum era pe vremuri apuse). Cand toata lumea se vede cu “sacul” plin, continuam cu ceva “compot” de fructe ;).

        Duminica, 28 septembrie. Dupa o noapte fara probleme, se iveste o zi… urata. Cel putin la ora la care m-am trezit. :)) Drept urmare… ca tot e duminica si e zi de relax, ma intorc pe partea ailalta. Intr-un final ies din sacul de dormit, mai ales ca Mihai pregatise o cafelutza si se mai imprastiase si ceatza. Alta viata… sa stai in soare si sa bei o cafea 😉 Pe la 10 apare si Silviu ce se desparte de grup, coboara prin Lutu Rosu spre Izvorul Muntelui si de aici Bicaz, Piatra Neamt… spre casa. Dupa aceasta ne strangem tabara si plecam la cabana sa servim o bere de acolo si sa asteptam si trupa de duminica: Claudiu, Radu, Mihai H si Mihaela, si Vorel. Ne povestim unii altora aventurile si incercarile de a urca pe jgheab iar in final, ne despartim. Cei ce au venit duminica, coboara pe la Stanca Dochiei in Izvorul Muntelui unde au masina, noi ceilalti coboram in Durau. La inceput imi venise ideea de a cobora pe la cascada Duruitoarea, dar cum vremea era superba, si Nicu era la prima lui tura in Ceahlau am zis sa urcam pe vf. Toaca si apoi sa coboram pe clasicul bulevard spre Fantanele. La cabana Fantanele mai facem un popas si comandam ceva de mancare, iar de aici lejer.. spre Durau unde ne imbarcam in microbuz.

    Finalul, e de unde am plecat… la Iasi, cu promisiunea ca vom reveni sa facem ce n-am reusit acum… sau am reusit numai pe jumatate 😀

    Numai bine.

    Tags:

  • 02 Dec 2008 /  munte 376 views

    A trecut ceva timp de cand nu am mai scris… am ramas in urma cu jurnalele de pe munte.

    Intrucat prima iesire a grupului “Hai Pe Munte” am ratat-o (deh, concediul meu viza mai multe creste) o ulterioara iesire nu trebuia evitata, mai ales ca actiunea se desfasura in Calimani. Da, tot in Calimani, dar nu pe cod rosu cum au prins baietii ci intr-o tura sa zicem normala. Asta era in planuri, pentru ca vremea nu avea sa fie asa cum am fi vrut noi.

    Se da startul, cu plecarea grupului (Mihai C, Mihai H, [si cu asta am terminat cu “Mihaii” :)) ] Ionut, Radu, Alex & Elena si subsemnatul Marius) vineri seara din Iasi. In Vatra Dornei, mai exact la Gura Haitii echipa se intregea si cu Adi din Piatra Neamt.
    Ajungem pe la 2 dimineata in Vatra Dornei, dupa ce de pe la Veresti, Dolhasca suntem aproape “sechestrati” in compartiment de un grup mult mai numeros ca al nostru – un grup ce urca tot pe munte.. dar pentru afine. Fiecare cu ale lui si suntem bucurosi ca scapam de privirea “printesei” cu 2 dinti lipsa…  iar in gara la Vatra Dornei suntem cu ochii pe rucsaci.. nu care cumva sa si schimbe destinatia cu grupul “hai la afine”. Bun, dupa ceva cumparaturi ne hotaram plecam cu 2 taxiuri pana la Gura Haitii. Pe drum speriem si o familie de caprioare (mama si iedul) iar pe la aprox. 3 ajungem la destinatie. Vreme urata, incepe sa ploua marunt. Adi avea deja instalat cortul, noi pana la urma hotarand ca pentru cateva ore sa nu mai instalam corturile noastre, alegand sa dormim intr-un foisor (bineinteles dupa ce am terminat toate lichidele ce ne ingreunau bagajele).

    Dimineata de sambata, 30 aug. Cu greu ne trezim pe la ora 7 si ceva, si nu din cauza oboselii cat mai cu seama din cauza vremii: ploua marunt, ceatza, plafon de nori jos, in concluzie deprimant.
    Ne facem bagajele si pornim pe marcaj CR pe valea Haitii – sub Maieris pana in apropiere de intersectia marcajelor BA si PR. Din acest punct alegem sa urcam direct pe firul vaii pana in creasta (BR). Vremea in continuare urata, iar acest urcus sustinut, pe o vale nemarcata ne face sa ne intrebam daca am procedat bine sau nu – pur si simplu nu voiam sa intram pe un fir secundar si iesim intr-un punct nedorit. Intr-o prima faza trecem prin cateva portiuni cu jenepeni (si asta avea sa fie numai inceputul) dar tinanad firul Paraului Tarnita nu sunt probleme. Trebuie remarcat aici ca intr-un punct apa dispare, ea curgand pe sub bolovanii vaii. Urcam prin ceatza pana aproape de o saritoare, saritoare ce se ocoleste prin partea dreapta, iar aici gasim pe o piatra si un vechi marcaj cu CR, semn bun pentru noi – asta denota ca, candva pe aici era un traseu turistic amenajat, acum desfiintat. Trag tare si ajung in creasta, sus priveliste ZERO – o ceatza de-ti bagi degetele in ochi. Ajunsi pe linia crestei facem stanga si ne continuam traseul spre cel mai inalt punct al acestor munti – Vf. Pietrosul Calimani. Dupa ce vin si ceilalti si o poza de grup, ne bagam sa alimentam ceva intr-o grota din apropierea varfului. Intre timp observam ca vremea da semne de imbunatatire (spre sud apar pete ce cer albastru iar vizibilitatea se mareste considerabil).
    Pauza se termina, noi continuam traseul pe BR pe creasta, spre vf. Negoiul Unguresc. Ne bucuram ca vremea, muntele ne lasa sa-l privim, ocazie ce nu ne scapa si facem poze diverse. De pe Negoiul Unguresc vedem mai bine “urmele” regimului trecut, adica un munte (Negoiul Romanesc) sfartecat de buldozere, un lac contaminat, o explatare parasita si sinistra. Imi pare rau ca desi aveam camera video cu mine, uitasem sa iau casete. Coboram de pe Negoiul Unguresc (unii mai incepatori mai mult taras) si printr-o alta portiune cu jnepeni (al doilea avertisment) ajungem la drumul ce leaga statia meteo Retitis de fosta exploatare de sulf. Facem un mic ocol catre explatare sa culegem “amintiri” iar mai departe ne continuam traseul spre statia meteo. Intr-un final ajungem, destul de obositi, vremea se raceste, si incepe sa bata si vantul. Sunt impresionat de platoul din apropiere, si de iarba arsa la sfarsitul lui august, toate astea in bataia razelor de soare la apus.  Daca pana acum vremea a tinut cu noi, in sensul ca s-a imbunatatit si am avut vizibilitate maxima, odata ajunsi in apropierea statiei si vf.-ului Retitis, zona destul de expusa, si conditiile de vreme s-au schimbat. Temperatura era de 8 grade la sol si 2 grade in aer (la 2m), nori si vant. Pana la urma ne facem timp si de “noroc”, si ne montam corturile in apropiere de statia meteo. Initial voiam sa stam in statie sau oriunde era un adapost disponibil, dar neavand alta solutie ne-am pus la plantat corturile. Pana tarziu in noapte cand unii dintre noi faceam “prajituri cu rom” am tot fost vizitati de diferiti indivizi ce li se facusera mila de noi, in special de Elena – deh, era singura fata din grup. Ii asiguram ca suntem bine, si chiar a fost mai bine in cort decat… cine stie pe unde :)) Chiar daca in timpul noptii temperatura a scazut pana la -2 grade si pe cort era un strat frumos si gros de bruma, in randul membrilor nu au fost probleme, exceptie din partea lui Radu ce a avut ceva probleme cu hainele (l-au c-am strans) dar si ceva emotii – trecuse de 2000m 😀

    Dimineata de 31 august, duminica. Eu nu am chef sa ma trezesc pentru rasaritul de soare, asa ca inca mai lenevesc in caldura sacului de dormit. Intr-un final se da desteptarea generala, iar dupa cele specifice diminetii ne pregatim de drum, nu inainte de a pupa o Grasutza… de Cotnari. Da, Grasutza ca desi suntem multi… ea e mica, mica… numai 750ml, dar care ne da putere :))
    Cu tabara ridicata, mai facem o ultima vizita la statie, cumparam… apa…  si mai departe plecam spre vf. Caliman Iezer si de aici spre  Calimanul Cerbului, ultimul varf din tura.
    Coboram de pe Retitis printr-o portiune unde poteca nu mai e marcata… si coboram prin jenepeni (al treilea avertisment), ajungem la drum, drum ce-l strabatem o portiune iar intr-un punct poteca marcata cu BR face stanga prin jnepeni. Pana pe Caliman Iezer chiar daca traseul e prin jenpeni nu sunt probleme, poteca e vizibila si marcata bine. Tot pe aici Alex pierde o camera foto. Mai asteptam putin cu speranta ca va gasi camera (dar nu a gasit-o el ci un alt alpinet ce va trece peste o saptamana prin acele locuri mai putin umblate). De pe Caliman Iezer plecam pe creasta spre ultimul varf din traseu, Calimanul Cerbului. Prind ceva avans fata de coechipieri fara sa trag de mine; baietii de sete s-au apucat de “pascut” afine :)). Dupa cateva zeci de minute de asteptare pe Calimanul Cerbului au venit si ei… cu buzele vinete de parca erau degerati de frig :)).
    Din acest punct, schimbam marcajul; coboram spre Gura Haitii pe marcaj PA. La inceput a fost OK, adica marcajul era vizibil, si proaspat marcat. Inaintam cu zambetul (sau ma rog, cu afinele) pe buze si intram in necunoscut. In fata noastra… dezastrul: o mare de jnepeni, poteca slaba… vai de ea. Ne impartim pe echipe in cautarea potecii… pana la urma alegem o poteca, ce pare a fi poteca dar pana la urma se infunda si … si.. incepe show-ul. Pentru aprox 100m de mers prin jnepeni mai inalti ca noi facem adevarate aventuri. Cei mai inalti se catzarau pe jnepeni (ca un periscop) sa stabileasca cursul, iar cei mai marunti se strecurau printre crengi. Dupa ceva timp reusim sa scapam de marea aceasta si culmea, nimerim in poteca, ba mai dam si de marcaj. Cu bine, sau cu mai putin bine (eu mi am taiat bocancul intr-o creanga, altul si-a rupt pantalonii de gore) ajungem si la padure. La inceptu si aici putia dezorientare – marcajele acum par ca noi… acum sunt vechi de pe timpul “lu’ Stefan”. Oricum suntem pe drumul cel bun, si aproape ca ne revine zambetul pe buze (afine) cand dam de o alta “priveliste”: o portiune de doboraturi… Senzational! Bun, bine macar ca a fost o portiune mica. Nimerim si pe un drum forestier, dam de zmeura… e, parca-ti mai vine sa mergi la munte :D. Bucurie mare, mai ales cand dam de un zmeuris imens: in fatza zmeura, in stanga zmeura, in dreapta zmeura. Ne apucam sa alimentam cu placere, cand deodata se aude un strigat din fatza: Maaaa, aveti grija! Am gasit urme de urs!!! Eu, “relax, urmele nu ataca omul” :))). Ce-i drept, urmele de urs erau proaspete, de o zi. Mai cu grija, mai cu un zambet sters pe chipul unora, ne continuam drumul dar tot nu ne putem abtine sa nu mancam zmeura. Si ca sa nu fie bataie intre noi, ne impartim: unii la stanga si altii la dreapta. Cei ce nu participa la joc merg pe mijloc :))
    In final ajungem si la asezari omenesti. Da, am zis bine, omenesti, tinand cont ca oamenii de acolo sunt altfel decat cei din zonele unde locuim noi ceilalti. La sosea incercam sa dam de o masina sa ne duca pana in Vatra Dornei. Ne punem in miscare, pana la prima intersectie unde e un birt. Bine, asta era motivatia, caci birtul cu pricina nu era la prima intersectie spre disperarea unora.
    Primul venit, primul servit, se aplica si in cazul nostru. Prima “bodega” iesita in cale, prima atacata. Intram, ne punem la mese, facem comenzi si ne interesam la localnici de un mijloc de transport. Astia se uita la noi ca la extraterestri si ne refuza. Afara Ionutz si subsemnatul facem autostopul si reusim sa oprim o dubitza. Opreste omul binevoitor, ii zicem ca vrem sa mergem pana in Vatra Dornei sau macar pana in Neagra Sarului sa prindem un autobuz, si suntem acceptati. Facem semn si la ceilalti sa se ridice si sa vina cu tot cu bagaje, si tragem cu coada ochiului la sofer sa vedem daca nu se sperie si pleaca intre timp. Urcam cu bagaje cu tot, ingramaditi ca sacii, iar pe drum omul se destainuie ca a ramas surprins de cati suntem: credea ca suntem numai doi. Ne amuzam de situatie, ajungem la destinatie, dupa multumiri asteptam autobuzul ce ne duce in Vatra Dornei, iar in asteptarea trenului atacam o pizzerie, iar mai apoi cate un coltz prin gara din Vatra Dornei. Eu-mi gasesc un loc superb, chiar in fatza usii de la bagaje de mana. Fara sa stau prea mult pe ganduri intind izoprenul si somn. Cred ca erau invidiosi cersetorii locali :)). Cum nu era un loc prea confortabil si ma tot foiam, ma tot izbeam si in usa aceea pana cand o femeie din personalul garii vine la mine sa ma alunge. Hotarasc sa pun “piciorul in prag” si nervos ca m-a trezit ii zic: hai… intri sau iesi. si sa ma lasi sa dorm pana vine trenul. Efectul replicii a fost de partea mea – somn linistit pana ce a venit trenul, iar de aici si pana la Iasi nimic interesant.. poate setea ce se instalase pe noi, ca la un momentdat il cautam noi pe cel cu “bere, cafea… avem”.

    Dimineata de luni, dupa ce las rucsacul si fac un dush scurt, ma trimite la munca… cu viteza a doua. Luni.. nici iarba nu creste.
    Numai bine.

    Tags:

  • 18 Sep 2008 /  munte 389 views

    Rau ma dor ochii, ma dor…
    De durerea frunzelor
    Si ma duc, si iar ma duc…
    Pana la izvor de nuc.
         ….
    Si-am sa plec fara sa stii,
    Dus de dorul tau, tarziu.
    Si ma duc, si iar ma duc…
    …..
             Si iar ma duc, (cu gandul la acest frumos cantec), de fapt nici nu am mai plecat de pe munte, cum ziceam in postul trecut, am coborat luni dimineata de la Curmatura in Zarnesti, urmand ca la 12 si ceva sa iau acceleratul spre Talmaciu (Sb) – respectiv Turnu Rosu. Urmeaza a partea a treia a concediului… de data aceasta in Fagaras. Desi anul trecut nu-mi propusesem sa repet “isprava” cu creasta de la un capat la celalalt, s-a intamplat. Vinovata de aceasta e… hazardul. Inaintea turei din Crai ii spuneam Andreei ca nu prea gasesc cu cine sa ies pe munte, iar ia imi facuse lipeala cu Gaby – nici ea nu avea cu cine sa iasa in saptamana urmatoare. Si se stabilise ca pe 4 august sa ne intalnim in acceleratul ce ne duce spre Valea Oltului si de aici la Turnu Rosu. Gaby dorea sa faca creasta cap – coada in 6 zile: Luni, de cum ajunge trenul in Turnu Rosu pana in Saua din Chica Pietrele; marti, Chica Pietrele – Saua Scara; miercuri, Saua Scara – Lacul Caltun; joi, Lacul Caltun – Lacul Podul Giurgiului; vineri, Lacul Podul Giurdiului – Fereasta Mare a Sambetei si sambata, Fereastra Mare pana la Plaiul Foii. Ultima zi era cea mai lunga, din pacate nu ne-am atins planul. Daca nu era problema job-ului se putea face ce ne-am propus fara probleme.

          Luni la amiaza ma sui in accelerat si fac cunostinta cu Gaby. Mai stam putin de vorba, dar doua “babutze” ce venise din Bucuresti impreuna cu Gaby au “rapit-o” rapid: “hai sa mai stam de vorba ca voi mai aveti timp sa vorbiti”. Si asa pe tren am admirat Fagarasii de la fereastra mangaind o “blonda” rece pe o caldura infernala. Ajungem in sfarsit si in Turnu Rosu, unde speram la vre-o ocazie sa ne duca pana la finele drumului forestier, sau macar pana la Manastirea Turnu Rosu. Eu  nu prea credeam ca vom avea sanse, Gaby era mai optimista.  Traseul din Turnu Rosu si pana in Chica Pietrele este marcat cu CR (cruce rosie). Pana la urma am parcurs tot drumul forestier perpedes, la finele drumului am facut aprovizionarea cu apa si am “atacat” panta abrupta a muntelui, panta ce scoate untul din cei cu mai putin antrenament sau cu o cutie toracica mai mica :)) .Ne miscam repede prin padure, si ajungem in Poiana Fantana unde facem un mic popas si cateva poze. Nu stam mult, pana in saua Chica Pietrele mai este de mers. Pornim iar “la atac” prin padure unde incepem sa cautam afinele :>. Prin sat ne-am delectat gusturile cu mure, acum cautam afinele, doar suntem in plin sezon. Spre surprinderea (neplacuta) a mea, fata de anul trecut acum nu prea sunt afine. Ehe… altii au fost mai harnici imi zic.. si cu “tupeu” continuam sa urcam. Spre seara, cand asfinteste Soarele am ajuns in sa. Punem cortul si ne pregatim de o noapte de odihna in liniste – vremea se anunta superba! Dupa masa de seara mai admiram satele si Sibiul ce se vede frumos in departare (mai mult luminile :)) ) si parcam la orizontala.

          Marti, 5 august. Ma trezesc mai de dimineatza. Gaby inca doarme. Se aud ceva voci apropiinduse si apoi tot mai aproape de cortul nostru. Ies afara si intru in vorba cu doi culegatori de afine. Aflu de la ei de izvorul de peste creasta. Anul trecut am luat apa dintr-un izvor pe partea nordica a crestei unde era si o stana. Anul acesta stana nu mai era, izvorul era.. ca si anul trecut – cu debit redus. Izvorul din valea opusa seii unde am dormit (pe partea sudica a crestei) are debit mare si e ok. Stiam de el si anul trecut dar nu am mai ajuns pana la el. Dupa ce refac provizia cu apa, si trecem peste cele necesare unei noi zile plecam pe traseul de creasta BR spre saua Suru si de aici mai departe pana in saua Scara. Daca anul trecut am parcurs aceasta portiune numai prin ceatza, anul acesta am avut bucuria ce mi-a lipsit anul trecut: vizibilitate f buna, soare si privelisti superbe. Nu-mi pare rau, am recuperat ce am ratat anul trecut. Daca anul trecut am urcat f greu (datorate persoanelor cu care eram) in creasta, anul acesta spre surprinderea mea am ajus repde, pesimistul din mine a pierdut! La fel, daca anul trecut pe portiunea aceasta am avut cateva momente de dezorientare (nu vedeai la 5m in fatza) acum traseul parea prea clar si-mi dadea “erori” in timpii parcursi fatza de anul trecut. Tot privind in stanga si in dreapta, am ajuns la un izvor ce-i in carare si am refacut rezervele cu apa. Memoria mea imi zicea ca nu mai gasim apa pana la Lacul Avrig. M-am inselat: dupa saua Suru mai sunt izvoare  de apa pana in saua Rosiile. Oricum, nu conteaza, 3L de apa nu-i o mare greutate. Urmatorul popas unde am mai bagat ceva energizante in noi a fost in saua Suru. Daca pana aici vremea a fost superba, in sa si pe vf. Suru incepuse sa se adune nori. Ne continuam traseul, poteca ocoleste vf. Suru pe curba de nivel pana in saua Rosiile ocolind Valea Suru. Pe traseu am avut parte si de putina ploaie… asa de “control” 😀 , urcam Vf. Budislavu pe ceata, ceata ce ne insoteste pana la Lacul Avrig. La lac am mai intalnit si 3 polonezi (doi baieti si o fata). Fata de anul trecut unde gasisem doi munti de gunoaie, anul acesta nu era decat unul, iar la ora cand scriu acest articol, Lacul Avrig (implicit zona Avrigului) este curatata de absolut toate gunoaiele.  Dupa ce ne-am refacut “fortele” la lac, am continuat traseul spre vf. Garbova si urcusul solicitant pe vf. Scara. O caracteristica frumoasa a acestui vf. Scara este ca atunci cand crezi ca ai ajuns pe varf, constati ca mai ai de urcat (asta cand e vreme urata cu ceata). Deja urcusul pe Scara e mai dificil intrucat bate si vantul destul de tare, Gaby avand ceva probleme (chestii de greutate :D). Ziua se incheie la refugiul Scara unde si dormim, chiar daca nu se poate numi refugiu, dar am acceptat totusi sa stam in el. Nu dupa putin timp la refugiu au sosit si polonezii, ei intentionad sa campeze langa refugiu la cort. Dupa ce s-au chinuit ceva sa puna cortul, au renuntat si au venit si ei in refugiu. Am fost 5 persoane in refugiu in acea noapte. Tot atunci am aflat ca unul din echipa poloneza lucra la firma de echipament Hi Mountain din Polonia.

        Miercuri, 6 august. Desi toata noaptea a batut vantul cu putere (se auzea cum se indoia tabla refugiului) vremea pare ca se mai indrepta. Erau nori, dar mai risipiti. Plecam destul de tarziu totusi, ziua stiam ca va fi una destul de dificila, speram sa ajungem la lacul Capra daca se putea, daca nu oricum punct de oprire era lacul Caltun. Mergem repede pana in Saua Serbota iar de aici urmeaza urcusul prin ceata pe Serbota. De aceasta data, dat fiind in calcul si ceata dar si vantul destul de puternic, de pe vf. Serbota alegem sa coboram si sa ocolim Custura Saratii pe BG, traseu ce coboara in Caldarea Pietroasa a Negoiului, o zona superba mai ales in zona lacurilor. Marcajul este ok pana in ce incepe grohotisul si bolovanii imensi (cat basculanta lu’ Dorel ); de aici ne orientam mai mult dupa momai… pana dispar si acestea. Vremea e ok, fara ceatza in caldare. La fel si intrarea in traseu, spre Saua Cleopatra, asta cu conditia sa cunosti traseul. La noi aceasta conditie era lipsa. Eu nu stiam, si am zis ca nu stiu, Gabi stia… de fapt vazuse poteca de pe Negoiu dintr-o alta tura anterioara, dar nici ea nu mai fusese pe acolo. Pana la urma ne-am descurcat, am coborat putin mai la vale pana am intalnit marcajul TR ce urca din vale spre Saua Cleopatrei. In caldare ne intalnisem si cu doua turiste straine, ce urmasera acelasi traseu cu BG (dar in sens invers fata de noi), turiste ce si ele cautau cu disperare marcajul sa iasa spre vf. Serbota. Dupa ceva timp pierdut fata de ce ne doream sa facem gasim impreuna cu TR si marcajul nostru cu BG si urcam pe firul apei pana in Saua Cleopatrei. De aici se poate trage o concluzie (macar una :)) )… am invatat care e intrarea din caldare spre saua Cleopatrei. Urcam in sa, iar de aici urmeaza urcusul pe vf. Negoiu, un urcus ce eu il ador; pur si simplu imi place. De aceasta data reusesc sa fac si poze cu intreg urcusul, cu tot varful, asta dupa ceva timp… asteptand sa se sparga norii. Ajuns pe varf fata de anul trecut acum privirea-mi este rasfatata cu privelistile de pe acest varf… chiar daca nu in totalitate. Astfel reusesc sa vad lacul Vidraru in toata splendoarea lui… si nenumaroase vai si creste. Poze de varf, individuale :D) iar la coborare spre strunga Dracului avem parte de un fenomen optic destul de rar: Spectrul din Brocken sau “fenomenul Gloria”. Reusim sa facem cateva poze, speram ca vom prinde altele si mai bune… dar ne multumim cu ce avem si ne continuam traseul. Anul trecut eu am ales sa cobor prin strunga Doamnei, anul acesta am ales sa coboram prin strunga Dracului. O strunga faina, periculoasa mai ales la coborare cand ai rucsac mare si mai ales periculoasa daca nu stii cum sa cobori… Timpul cat a durat coborarea… nu-l mai stiu. A mers greu, Gabi incepea sa aiba probleme musculare. Dupa strunga, urmeaza traseu clasic pana la lacul Caltun unde campam. Zburase de mult gandul ca vom ajunge la lacul Capra. Ne cautam un loc de cort, dar suntem invitati sa dormim in refugiu de catre un grup ce venisera pentru o actiune de ecologizare – curatarea lacului Caltun.

    Joi, 7 august. Vreme neschimbata.. adica instabila, cu nori, ceva vant.. e bine ca nu si ploaie. Plecam spre Lacul Capra, iar de aici destinatia noastra este Lacul Podul Giurgiului. Trecem cu bine peste Laitel, Laita si Paltinu pana in Saua Paltinului unde avem surpriza sa vedem si o capra neagra c-am dubioasa: venea singura direct spre noi. Am “inghetat” pentru o sedinta foto, apoi ne-am continuat traseul pana la lacul Capra. Un traseu fain, mai ales ca mie anul trecut mi-a lipsit. La lacul Capra facem un popas, mai bagam ceva batoane energizante, si continuam spre Lacul Podul Giurgiului. In caldarea Fundu Caprei sper sa mai vedem ceva marmote… dar nu a fost sa avem parte. Traseul continua spre Fereastra Zmeilor (ca de obicei… deschisa cat e ea de mare :D))) ) iar de aici un alt moment mai “delicat” e pe “la trei pasi de moarte”.  Incet, tot mai incet, dar siguri, ne apropiem de Arpasu Mare cu a lui muchie ce trebuie urcata si apoi creasta spre vf. Mircii… creasta ce o parcurgem prin ceatza. La fel si coborarea de pe vf. pana la lac. Macar nu vedem pe unde coboram, ca eu oricum mai fusesem pe acolo si stiam :D. Dupa instalarea cortului ne punel la “recuperare”, urmatoarea zi e lunga.

    Vineri, 8 august. Zi importanta pentru mine… mai totalizez un an in viata si schimb si prefixul. Stiu ca-mi voi sarbatori ziua asa cum imi place: in natura, pe munte.. si mai ales pe vf. Moldoveanu. Gabi nu stie. Tac, voi dezvalui “marele secret” pe cel mai inalt varf al Romaniei.
    Dimineata aceasta e urata. In caldare e ceatza, o ceatza ce va tine pana aproape de Fereastra Sambetei. Plecam spre saua Podragu, iar de aici spre Vistea – Moldoveanu. Mergem fara chef, deprimati de ceata. Adevarul ca e urat, nu vezi nimic in jurul tau, mergi… si iar mergi…… Pe traseu depasisem un grup ce era urcat de la Podragu. Dap, nici oameni nu erau pe traseu, fatza de ziua precedenta cand pe traseu intalnisem destul de multa populatie in doua picioare.
    Inaintea urcusului final pe Vistea Mare imi propun sa fac un test cu mine: sa vad ce timp obtin pana pe varf cu tot echipamentul in spate. Rezultat: 20 minute. Pe varf o astept si pe Gaby, iar dupa un mic popas lasam rucsacii si mergem pe Moldoveanu. E momentul perfect pentru ami sarbatori in felul meu ziua de nastere. Cateva poze, ceva batoane de ciocolata, si cum privelistea nu e cea mai faina, ne intoarcem pe Vistea Mare sa ne continuam traseul spre Fereastra Sambetei. De la refugiul Vistea si pana la Fereastra Sambetei drumul (ca si anul trecut) imi pare foarte monoton. Nu-mi pot explica de ce. Mergem incet, pe Gabi o dor muschii de la picioare. Cu ceva greutate ajungem in fereastra sambetei unde campam. Speram, Gabi spera cel mai mult sa-si revina si sa putem continua ultima zi.. ziua de 9 august.

        Sambata, 9 august. Gabi se simte mai bine, desi stam in cumpana daca sa coboram spre Sambata sau sa ne continuam drumul. Alegerea finala ii apartine lui Gaby: continuam. Ok, in prima faza nu-mi fac probleme, mai tarziu mi-am dat seama ca am ales optiunea gresita. Ce era mai utopic in cazul de fata… e ca din fereastra trebuia sa ajungem la Plaiul Foii. Anul trecut am facut aceasta portiune mai lejer, in doua zile. Si eram in forma maxima, fara probleme de sanatate. Acum , din motive de job suntem nevoiti ca sa terminam tura sambata seara, urmand ca ziua de duminica sa fie pentru transport spre casa/e … Gaby intra in tura de noapte chiar duminica. In concluzie, fortam norocul si pornim spre Plaiul Foii… sau pana unde vom ajunge.   Deasupra lacului Urlea Gabi se simte tot mai rau. Cu greu ajungem la refugiul din Curmatura Zarnei. Aici, “surprise”… “nu mai pot merge!” Urata de tot situatia. Ce facem? Avem 2 solutii: stam o noapte in refugiu, urmand ca a doua zi sa coboram pe valea Pojortei pana in satul Breaza, sau sa coboram acum pe valea Pojortei. Decizia ii apartine partenerei de tura: coboram. Pe harta e trecuta o poteca nemarcata pe vale ce se intalneste cu poteca cu TR ce urca spre fosta cabana Urlea. Direct din sa, coboram spre paraul Urlea, desi era mult mai usor daca tineam poteca marcata cu PR pana inapropierea locului unde se traverseaza paraul, iar de aici ar fi trebuit sa facem dreapta pe o poteca nemarcata pe malul drept al paraului Urlea. Noi alegem varianta mai rapida… dea dreptul. O solutie buna cand esti perfect. In aproiere de parau dam de poteca nemarcata si mergem pe ea pana la o casa de vanatoare. In cazuri extreme aici se poate inopta, desi usa cabanei este incuiata (la fel si geamurile), este lasat deschis in pod – exista si o scara. Dupa un scurt popas continuam, mergem pe malul apei, pe partea dreapta. Aici inca am dubii daca am facut bine sau nu. Dupa ce am analizat mai bine harta acasa si din ce ne-au spus si localnicii din satul Breaza, noi trebuia la un momentdat sa trecem paraul pe malul stang si sa urcam pana in apropiere de o stana. Noi nu am facut asa. La plecare de la cabana ori trebuia sa tinem direct malul stang prin padure (desi nu era o poteca vizibila) sau trebuia sa trecem pe malul drept (ghidati si de poteca) iar la scurt timp sa trecem din nou pe malul stang, ceea ce noi nu am facut. In urma acestei erori am mers mult pe langa apa, am balaurit aiurea incercand sa gasim poteca, si chiar cand o gaseam… se pierdea destul de repede. Timpul trecea, Gabi mergea tot mai greu, ba ne mai tinuse in loc si o ploaie… Frumos tare. Cu putin timp inainte de a gasi poteca ce facea legatura intre Breaza si cabana Urlea gasim si noi poteca. De acum e spre bine, ne intersectam si cu poteca marcata cu TR ce urca spre fosta cabana Urlea. Mergem mai relaxati, marcajul nu e prea grozav dar nu cerem pretentii de la un traseu dezafectat. Da, era un traseu DEZAFECTAT, adevarata poteca o intalnisem ceva mai jos, iar aceasta era bine marcata, chiar daca poteca nefiind umblata…. era plina de vegetatie. In fine, nu mai conteaza. Suntem pe o poteca, si e si marcata, ne-a prins si intunericul, mergem foarte greu, mai si ploua, ceatza pe saturate… ce mai, o combinatie “de vis”. Intr-un tarziu ajungem si la drumul forestier. Deja ne revine cheful de viata… asta pana ce pe intuneric si intr-o ceatza de nu vedeai la 5m in fatza ta ne pomenim cu paraul in drumul forestier. Undeva in dreapta drumului e un curs de apa ce trece peste drum. Sunt cateva podete pe acolo pentru a fi trecute aceste ape, sunt vizibile… asta ziua, sau in conditii de vizibilitate buna. Evident daca ai mai fost pe acolo te descurci si in conditiile avute de noi. Cu greu reusim sa ne orientam pe drumul cel bun si continuam spre sat. Valea se largeste considerabil, iar in departare se vede ceva lumina.. e un foc. Ajungem la un grup numeros de localnici gratargii cu masini, friptane si bautura. La o ora asa tarzie, astia ne iau drept “extraterestri” cu frontalele aprinse pe cap. Dupa putina conversatie in care cautam un loc de cazare, plecam spre pensiunea Coltii Brezei unde ajungem in jurul ore 23.30, rupti de oboseala, semiuzi spre uzi… Aici avem noroc ca gasim o ultima camera libera unde avem un pa, un dush… etc etc.

        Tura in Fagaras se termina aici.
     Concluzii… timpul parcurs in cursul zilei de sambata, de dimineata si pana seara la ora 23, ne ajungea sa ajungem la Plaiul Foii. Starea de sanatate nu ne-a mai permis. Ca timpi, in conditii ok, valea se poate cobora in max 5.. 6 ore cred. Depinde de fiecare. Pe viitor, voi fi mai ferm in a lua decizii mai ales cand e vorba de starea de sanatate.
    Una peste alta, a fost o tura frumoasa, iar eu imi inchei un concediu de vis – pe creste.
    Poze din tura gasiti la arhiva foto pe www.senty.ro

  • 05 Sep 2008 /  munte 303 views

    Dupa aventura din Parang, cele cateva zile state pe acasa mi-au prins bine; am reusit si m-am recuperat rapid. Odata cu recuperarea s-a instalat si plictiseala. Trebuia sa plec iar pe munte, ceva nu-mi dadea pace… doar pentru acest concediu mi-am propus sa ma duc cat mai mult pe munte. De fapt pentru mai tot concediul trebuia sa am si un (o) partener(a) de drum dar cum se intampla mai tot timpul am fost “parasit” :)) . Bine, in Parang nu am fost eu initiator de tura, asa ca parteneri de tura in mod sigur am avut (cititi Concediu pe Creste I ). Bun, cum plictiseala se instalase deja in mine m-am hotarat: plec pe munte si singur. N-am mai deschis vre-o tura pe carpati.org ca nu aveam chef sa-mi mai sara in cap nuj ce “admin”… si am intrebat scurt si cuprinzator pe grupul hai_pe_munte de pe yahoogroups daca e cineva disponibil. Tinta aleasa: Piatra Craiului, si anume creasta toata daca se poate. De pe grup imi vine un raspuns de la Adi precum ca el a “organizat” un grup mai de pantofari si ei oricum se duc in Crai. Accept sa ma alatur lor, cel putin pe tren si pana la cabana Curmatura nu am sa ma plictisesc de unu’ singur.

    Si… incepe! – Vineri 1 august in jurul orei 1 AM sunt in trenul ce duce pana la Ploiesti Sud si
    mai departe pe Valea Prahovei pana in Brasov, respectiv Zarnesti. In tren fac cunostinta cu Bogdan, Claudia, Stefan si Adi (pe care-l cunosteam). In Focsani se mai alatura si Alina, iar in Ploiesti Vest, in trenul ce vine de la Bucuresti este si Elena. Pana in Ploiesti nu prea am fost activ, am incercat sa fur si eu ceva somn, abia in Ploiesti incepem sa ne cunoastem mai bine unii pe altii. Traseul cu trenul pe Valea Prahovei ne incanta ochii cu zonele binecunoscute, si Adi isi arata talentele de geograf plasand telecabina si Jepii Mici undeva prin Sinaia. Mai sa fie, s-a modificat geografia de cand nu am mai fost prin Bucegi… si sunt 8 ani de atunci :)). In sfarsit ajungem in Zarnesti si dupa ce ne pregatim, punem rucsacii in spate si… pe marcaj BA + BG pasii ne poarta spre Saua Crapaturii respectiv cabana Curmatura. Traseul incepe de la iesirea din Zarnesti, se continua pe o poteca prin pasune iar dupa aproximativ o ora se intra in padure pe Valea Crapaturii pe langa firul de apa. Mai sus valea se ingusteaza, in partea superioara se merge prin grogotis. Dupa alte 3 ore se junge in Saua Crapaturii iar de aici in 10 minute se ajunge la cabana Curmatura. Desi la inceput as fi vrut sa mergem ceva mai repede… nu prea am avut izbanda in a stimula un grup ce marea majoritate era la prima lor iesire pe munte! In cazul de fatza am ramas ultimul sa “adun” grupul; Adi, Claudia si Stefan au prins viteza si pe restul i-au lasat… Pana la cabana imi fac de treaba si le mai explic celor ramasi mai in urma despre trasee, despre marcaje, echipament si printre muuulte opriri si multe sedinte foto, ajungem cu vre-o 2 ore intarziere la cabana. Pana aci intarzierea nu-i bai imi zic. La cabana ne instalam corturile, si cum lenea e mare fac o comanda de ceva de papa la cabana si ma apuc de pupat o “blonda” rece…

    Ziua de 2 august incepe destul de tarziu pentru mine (pe la 8 si ceva). Ma trezesc, ma mai invart de unu singur… poate se mai treste careva din grup; in final renunt, imi pregatesc micul dejun si undeva aproape de ora 10 incep si “coechipierii” sa se trezeasca. Eu voiam sa fac creasta nordica incepand de la vf. Turnu dar Adi isi propusese sa urce in creasta la vf. Ascutit pe TA. Degeaba am incercat sa-i conving sa faca si cealalta portiune din creasta nordica, omu’ mai fusese pe acolo si deja bagase lumea in sparietzi precum ca e dificil de urcat, ca sunt lanturi, ca fetele nu rezista… Ok am zis, faca cum vor ei si am plecat singur in Saua Crapaturii si de aici pe PR pe traseul de creasta spre vf .Turnu. Mers prin padure, intradevar sunt portiuni cu asigurari dar nu de speriat, concluzia e ca cu atentie se poate trece fara probleme. Dupa ce am terminat aceasta portiune ma ajunge un alt turist mai invarsta fara nimic la el – numai cu o sticla cu apa. Era cazat in zona Pestera si zilnic facea mici trasee prin zona, in ziua aceasta se hotarase sa iasa in creasta sa vada cum e. E ok, pana la vf. Ascutit mergem impreuna, el alegand sa coboare pe la Grind. Am zis ca am mers impreuna pentru ca atunci cand am ajuns la Ascutit m-am intalnit si cu restul participantilor din ziua precedenta, urcand care si cum puteau imprastiati spre creasta. Ii astept la intersectia traseelor si apoi ne punem sa mancam ceva. Ultimul soseste si Bogdan caruia i se facuse rau, nu se obisnuise cu altitudinea, cu efortul. l-au lasat ultimul, noroc ca Alina si Elena au ramas si l-au ajutat… No Comment! Dupa ce si-a mai revenit putin Bogdan a ales sa se retraga si a coborat cu un alt grup la cabana. Noi ceilalti am continuat traseul pana la Grind. Timbalul Mare, Timbalul Mic, Claia Vladuscai, vf. Sbirii si vf. Caldarii Ocolite sunt varfurile ce le-am trecut pana pe cota cea mai intalta a crestei – Vf. Piscul Baciului (La Om) – 2238m. Ca de obicei Adi, Claudia si Stefan au mers inainte fara sa aiba grija de restul, si-a plasat responsabilitatea in seama mea. La un moment de “regrupare” le-am zis ca macar unul sa mearga mai inainte si sa coboare dupa apa, si sa revina in creasta. Eu voiam sa inoptez in saua Grindului iar a doua zi sa continui pe creasta sudica. Evident ca au facut ce-au vrut (adica au coborat cu totii la refugiul Grind) asta dupa ce si-au baut toata apa… a trebuit sa le dau si de la mine. Cu greu impreuna cu fetele ajungem exact cand apune soarele pe vf. La Om, si dupa ce constat ca au coborat la refugiu jos, suparat ca mi-a stricat planurile cobor impreuna cu Alina si Elena dupa ei. Fara apa nu aveam la ce sa mai stau in creasta. Desi din varf si pana la refugiu sunt 1 – 1,5 ore de fapt cred ca am facut c-am 2 ore si 30 min, asta din cauza oboselii acumulate pe partenerele de tura, si… cum v-ati prins, ne-a prins si intunericul pe traseu, nu aveam decat frontala mea. Frumos, imi zic. N-am ce face, trebuie sa ma descurc si sa ajut fetele sa ajunga la refugiu. Cu aproape 10 minute inainte de a ajunge am ajuns din urma si un grup din 2 baieti si o fata ce plecase inaintea noastra cu vre-o 30 minute… si ei cu o singura lanterna, pierduse poteca si orbecaiau aiurea, desi in fatza refugiului era un foc aprins ce se vedea destul de bine. In sfarsit ajungem; ma interesez daca au fost dupa apa si… surpriza! La tentativa de a aduce apa, Adi zise ca vazuse ursul in padure… s-a speriat… (cred ca a avut nevoie de un cutzit de lemn). Ceilalti “locatari” ai zonei li s-a facut mila si le-au dat un litru de apa. So… si mai suparat, si obosit, m-am bagat la somn in refugiu.

             Dimineata de 3 august. Dupa ce ne-am trezit le-am cerut sa faca un efort sa se duca unul dupa apa, sa am cu ce urca in creasta si sa fac si sudica. Raspuns negativ. Pe romaneste mi-am bagat picioarele… mi-am pus rucsacul si am plecat pana “La Table” sa-mi iau singur apa. Aici dupa ce mi-am facut ceva de mancare si aprovizionat cu apa m-am intors iar la Grind si mai departe am inceput sa urc in creasta. Daca pana aici vremea a fost superba, in aceasta zi nu am apucat decat sa urc pana aproape de zona de grohotis, si cum ploaia devenea tot mai hotaratoare, am decis sa ma intorc la refugiu si de acolo sa continui sa ma duc la cabana Curmatura. Motvul, luni la ora 12 trebuia sa fiu in Brasov sa ma intalnesc cu Gaby pentru a face creasta Fagarasului. Cum ajung la refugiu si incepe sa ploua… si ploua…. si ploua; daca ma prindea pe traseu muratura eram :)). Dupa vre-o 2 ore se opreste si plec spre cabana Curmatura pe traseul marcat cu TR, un traseu deosebit de frumos si in ultima portiune destul de putin umblat. Am fost eu cu gandurile mele si muntele. Dupa un mers lejer (nu mai aveam de ce sa trag) am ajuns la cabana unde am luat o camera, ceva de papa si m-am relaxat pentru ziua de luni… urma sa fiu in Fagaras.

             Dimineata de luni, 4 august. Desteptarea se da la ora 6.00, urmand ca plecand la 6.30 sa ajung la timp in Zarnesti, traseul ales fiind cel cu BG pe la Fantana lui Botorog. Desi pe placutza indicatoare scria 3 ore jumatate, eu l-am facut in aprox. 2 ore si ceva. Nu am mers repede, dar … s-a intamplat :)). Un traseu placut si lejer pana in poiana Zanoaga iar odata cu reintrarea in padure se coboara mai accentuat pe versantul drept al Padinii lui Danisor pana la Fantana lui Botorog. De aici e drum forestier pana la intrarea in Zarnesti. In Zarnesti ajung cu vre-o ora si ceva pana sa am tren spre Brasov. In asteptare…. Urmeaza Concediu pe Creste III (Creasta Fagarasului). Fotografii gasiti pe site la sectiunea “Arhiva Foto”, sau direct  aici.